Mitul lui Poros şi Penia

În contextul unei revoluţii sexuale localizate temporal în anii 60’, caracterizată prin lipsa pudorii, exacerbării, unui anumit tip de anarhie, propun să fie corelată cu beţiile extatice, transele, bacanalele antice, profanul mitologic antic; în revoluţia sexuală se poate vorbi într-o anumită măsură despre reîntoarcerea la orgii extatice cu evidente conotaţii sexuale, emanciparea culturii umanităţii fiind adusă la extreme, de aceea corelez cumva această atitudine dezinvoltă a unui stil de viaţă cu punctul de vedere antic de a sacraliza sexul, acesta fiind unul din cei mai importanţi factori sacralizatori ai femeii din acea cultură şi acele vremuri. Rolul jucat de sex în civilizaţia actuală e cunoscut de toată lumea, astfel încît astăzi s-ar putea vorbi prea bine de un soi de obsesivitate a sexului. În nici o altă epocă femeia şi sexul n-au stat ca acum în prim plan. Sub mii de forme, femeia şi sexul domină literatura, teatrul, cinematograful, publicitatea, întreaga viaţă practică contemporană. Femeia e prezentată sub mii de forme pentru a-l atrage şi intoxica fără încetare din punct de vedere sexual pe bărbat.

Femeia astăzi mai mult decât oricând menţine în rîndul spectatorilor tensiunea proprie „complexului de aşteptare" sau starea de suspans, pe care nuditatea imediată, completă şi impudică ar distruge-o, are valoarea unui simbol în care se concentrează tot ceea ce, în ultimele decenii ale civilizaţiei occidentale, s-a dezvoltat în toate domeniile sub semnul sexului. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Se ştie prea bine că orice femeie înainte de a se mărita trebuia cel puţin odată să se “prostitueze”, acest lucru făcând parte dintr-un ritual sacru şi cât se poate de luat în serios în timpul Antichităţii, când dedarea unui zeu, credinţa ultimă în zeităţi, exacerbau aceste practice. Astăzi însă, tipurile feminine cele mai seducătoare nu mai sunt cunoscute ca până mai ieri, doar în zone restrînse din ţările unde trăiesc sau se află. Selecţionate cu grijă şi puse în evidenţă prin toate mijloacele, azi prin cinematograf, reviste, televiziune, postere ş.a.m.d., în calitate de artiste de cinema, „stele" şi regine ale frumuseţii, ele devin focare ale unui erotism cu rază de acţiune internaţională şi intercontinentală, după cum şi aria lor de influenţă e colectivă, necruţînd nici chiar straturile sociale care în alte vremuri trăiau în limitele unei sexualităţi normale şi anodine.

Trebuie să relevăm caracterul cerebral al acestei pandemii moderne a sexului. Nu e vorba de impulsuri mai violente care s-ar manifesta doar pe plan fizic şi ar duce, ca în alte epoci, la o viaţă sexuală exuberantă şi neinhibată şi chiar la libertinaj. Astăzi sexul mai degrabă a impregnat sfera psihică, iată aici aducând în lumină diferenţierea obligatorie de sociatăţile antice, şi deci demonstrarea unei evoluţii, nu decăderi, producînd în ea o gravitaţie constantă şi insistentă în direcţia femeii şi a dragostei. Astfel că avem un erotism ca tonalitate de fond pe planul spiritual cu două caracteristici frapante: în primul rînd caracteristica unei excitaţii difuze şi cronice, deoarece se permanentizează ca excitaţie psihică; în al doilea rînd, şi parţial ca o consecinţă a acesteia, erotismul respectiv poate coexista chiar cu o aparentă castitate. Se pare că Tolstoi i-a spus odată Iui Gorki: „Pentru un france; mai presus de orice este femeia. E un popor epuizat, descompus. Medicii afirmă că toţi tuberculoşii sînt senzuali." Lăsîndu-i la o parte pe francezi, rămîne adevărat faptul că răspîndirea pandemică a interesului pentru sex şi femeie marchează toate epocile crepusculare şi că acest fenomen în epoca modernă se numără, aşadar printre cele multe care confirmă că epoca respectivă reprezintă faza extremă, finală, a unui proces regresiv. Este evident că azi, în virtutea regresiunii, trăim într-o civilizaţie în care interesul predominant nu mai e cel intelectual sau spiritual, nu mai este nici cel eroic sau, oricum raportabil la manifestări superioare ale afectivităţii, ci acela, sub-personal, determinat de pîntece şi sex: drept care ameninţă să se adeverească vorbele nefericite ale unui mare poet, şi anume că foamea şi dragostea vor modela forma istoriei.
Dar în afara acestor teorii sociale, religioase, etice, în afara construcţiilor contemporane, putem corela un anume fel de sacru care face numitor comun între beneficul zilelor noastre cu anticii, ambele civilizaţii considerate a fi de fapt desacralizate prin practicile sale. Totuţi, mă voi referi la texte filosofice, care subliniază efectul erosului asupra ionconştientului colectiv, având conotaţii şi reverberaţii mistice până în zilele noastre.

În “Banchetul” lui Platon este amintit un mit, care închide în sine, sub o formă criptică, o semnificaţie profundă. E vorba de o versiune deosebită a originii zeului Eros. Cînd s-a născut Afrodita, zeii au făcut un festin în grădina lui Zeus. La el a luat parte şi Poros, care, la un moment dat, a fost copleşit de beţie şi de oboseală. Penia, care venise să cerşească şi rămăsese în pragul grădinii, profită de starea lui şi făcu astfel încît Poros să se unească cu ea, deoarece îşi pusese în gînd să aibă un copil cu el. Copilul a fost însuşi Eros. S-au propus diverse interpretări privitoare la Poros şi Penia. O consecinţă particulară a teoriei despre iubire ca „dorinţă de frumuseţe" este că, de vreme ce frumuseţea somatică e savurată doar cu ochii, orice alt simţ în afara văzului ar trebui să fie exclus din eros şi relegat în domeniul dragostei animalice.

Pornind de aici, M. Ficino scrie: „Pofta de-a atinge nu face parte din Dragoste şi nu constituie nici un afect al îndrăgostitului, ci e un soi de lascivitate şi tulburare a omului înrobit." Dacă am recunoscut rolul esenţial pe care-l are privirea în magia sexului, la fel de cert e alimentul fluidic pe care atît simţul văzului cât şi cel olfactiv îl furnizează pentru dezvoltarea şi intensificarea stadiului extreme al erosului. Semnificaţia cea mai profundă, validată de contextul întregului pasaj, este că Poros exprimă plinătatea, adică, metafizic vorbind, fiinţa, iar Penia, lipsa, privaţiunea (de fiinţă), cu rol atît de important în filosofia grecească, unde e asociată în esenţă cu conceptul de „materie". Într-o atmosferă identică cu aceea de la naşterea Afroditei, adică sub semnul acestei zeiţe, fiinţa, într-un moment de ebrietate oarbă, se împreunează cu nefiinţa; şi această unire iraţională (Poros, beat, îşi, trădează aici propria natură, care, după cum se spune, este cea ai unui fiu al zeiţei Metis, înţelepciunea, cuminţenia) caracterizează şi produsul ei, dragostea şi dorinţa personificate de către Eros. Din punctul acesta de vedere, Eros prezintă şi sub alt raport caracterul intermediar, ambivalent; este deopotrivă, bogat şi sărac ca urmare a dublei eredităţi, patern şi maternă; deşi este un „vrăjitor de temut" şi un „vînător aducător de nelinişte", poartă în sine lipsa, nefiinţa proprie Peniei, şi nu ajunge niciodată la posesiune (rodul ei).

Muritor pe de o parte, este şi nemuritor ca urmări a eredităţii sale paterne; ceea ce înseamnă că moare, se stinge pentru a reînvia din nou, fără sfîrşit. Cu alte cuvinte, e o sete, pentru care orice satisfacere este momentană şi iluzorie. Aceasta e natura Iubirii, a lui Eros, în calitatea lui de „slujitor credincios al Afroditei". Explicat în aceşti termeni şi eliminînd unele referiri intelectulizante aflate în expunerea lui Platon, mitul unei asemenea origini a lui Eros este profund. El luminează semnificaţia metafizică a dorinţei extroverte a sexului ca substrat al „ciclului procreaţiei relevîndu-i contradicţia fundamentală şi incurabilă.

Mitul acesta poate fi asociat cu o serie de alte mituri care, sub diverse forme, fac aluzie la sensul „căderii", aât de proprie şi societăţii contemporane. Împreunarea în starea de beţie a fiinţei (Poros) cu „lipsa de mijloace" (Penia) echivalează, în fond, cu dragostea mortală a lui Narcis pentru propria imagine reflectată de ape. Aici fac referire şi la corpul folosit ca imagine, sau corpul ca obiect de autoiubire, prin cosmetice, imagine, condiţionare la un ideal dat în ziua de azi.

Se poate vorbi despre o întunecare transcedentală (respectiv beţia sau leşinul lui Poros) şi o dorinţă aflată sub un impuls care au împins-o pe fiinţă să se identifice cu „celălalt (celălalt-în-raport-cu-fiinţa). Din cauza aceasta, fiinţa e subjugate legii dualităţii şi a devenirii şi chiar dă naştere acestei legi, iar dorinţa, setea, ajunge să fie rădăcina existenţei sale în timp. Aici putem aduce în discuţie exegeza lui Plotin cu privire la dubla naştere a lui Eros. Prima dintre aceste naşteri e pusă în legătură cu Afrodita Urania, înfăţişată de către Plotin ca reprezentare a replicii feminine la principiul intelectual pur masculin. Fecundată de acesta şi unită pe veci cu el, ea produce erosul: acesta e dragostea primordială care ia naştere între cei doi şi din propria lor frumuseţe: dorinţă reciprocă a iubitului şi a iubitei, care-şi văd fiecare propriul reflex în celălalt, de a procrea fiinţe spirituale, apropos de spiritualizarea sexului în ziua de azi, prin reîntoarcerea la convenţii religioase care îl vizeză, sau mai bine zis, spiritualizarea prin intellectual. Cît despre cea de-a doua dintre naşterile lui Eros, Plotin se referă chiar la mitul lui Poros şi al Peniei. Erosul procreat de acest cuplu este dorinţa ce se aprinde în regiunea inferioară, marcat de iraţionalitate şi de o eternă privaţiune şi apărut în lumea de aici din unirea lui însuşi cu un simplu reflex, cu o fantasmă a „binelui" adevărat (mitul lui Narcis).

Plotin scrie: „Astfel, raţiunea unită cu iraţionalul a produs, dintr-o dorinţă indusă în eroare şi dintr-o substanţă insuficientă, ceva imperfect şi impotent, ceva sărac născut dintr-o dorinţă iluzorie şi dintr-un intelect corespunzător [ei]... Şi el [erosul] rămîne atîrnat de Psyche [echivalentă aici cu Penia], din care s-a născut, ca de obîrşia lui, lăsînd la o parte amestecul cu logosul ce nu a rămas în el, dar care s-a amestecat cu substanţa infinită [materia]... Şi astfel, dragostea aceasta este asemănătoare unui tăun chinuit de dorinţa lui nesatisfăcută, fiindcă după ce obţine satisfacţia, privaţiunea îi stăruie, întrucît plenitudinea nu poate rezulta dintr-un amestec, ci poate exista numai în ceea ce are completitudinea în sine, în virtutea propriei naturi: căci ceea ce este dorinţă născută dintr-o păgubire a naturii, chiar dacă ar găsi întîmplător o satisfacţie, va reîncepe necontenit să dorească, satisfacţia aceea nefiind altceva decît un înlocuitor ocazional al lipsei sale de mijloace, pe cînd satisfacţia adecvată s-ar afla exclusiv în natura logosului." Aici putem face referire la caracteristica mereu profană şi animalică dar şi la natura iluzorie a iubirii, în contextual dorinţelor zilelor noastre.

Dorinţa - sau setea - ca substrat metafizic al existenţei finite trebuie, fireşte, distinsă de dorinţa în sens specific sexual, care e doar o manifestare particulară a celei dintîi. Dacă filozofii greci au văzut ca substanţă şi sens al existenţei închise în ciclul etern al procreaţiei, starea a „ceea ce e şi nu e", o „viaţă amestecată cu non-viaţă", aceasta e însăşi natura dragostei şi a dorinţei revelate în mitul lui Poros şi al Peniei. Şi îndrăgostiţii, moştenitori ai beţiei de care a fost înfrînt Poros la naşterea Afroditei, nu-şi dau seama că, în timp ce, dorind şi procreînd,îşi închipuie că duc mai departe viaţa, dau lor înşile moartea, că în timp ce îşi închipuie că depăşesc dualitatea, o reconfirmă. Lucrurile stau astfel tocmai pe dos căci dorinţa, cînd este impuls sexual extravertit în funcţie „altul", cum e la cei mai mulţi, implică privaţiunea, o privaţiune înnăscută elementară, şi chiar atunci cînd crede că se satisface ea o confirmă, consolidează legea dependenţei, a insuficienţei, a neputinţei de „a fi" în sens absolut. Renunţi la viaţa absolută cînd o cauţi în afară, vărsîndu-te şi pierzîndu-te în femeie. acesta, paradoxul setei, dacă o considerăm din punct de veden metafizic: satisfacerea nu stinge setea, ci o confirmă, presupunînd un „da" adresat ei. Este eterna privaţiune a Erosului, căruia posesia îi scapă întotdeauna, a Erosului care, dacă renaşte mereu, renaşte cu aceeaşi privaţiune, cu aceeaşi nevoie.

Eterogeneza (procreaţia celuilalt, a copilului), urmare firească, ia locul autogenezei - a integrării androginice. Deci prin aceasta, le putem considera drept o nouă contribuţie la metafizica a ceea ce am numit direcţia de cădere a erosului. Şi tot în legătură cu acest context, deseori în lumea tradiţională, în Orient ca şi în Occidentul antic, divinităţile iubirii şi ale fecundităţii, au fost, în acelaşi timp, divinităţi ale morţii. Aici ne putem referi şi la una din interpretările posibile ale altui cunoscut mit grecesc, mitul Pandorei. Înlănţuirea lui Prometeu, căruia Zeus i-a luat înapoi focul, are drept pandant darul Pandorei, al femeii dorinţei, al „obiectului unei speranţe ce va fi înşelată", făcut de către zei lui Epimeteu, fratele lui Prometeu. Epimeteu (= „cel ce-şi dă seama prea tîrziu") trebuie efectiv considerat nu ca o fiinţă distinctă, ci ca alt asgect al titanului, din aceeaşi substanţă titanică şi el, dar mai mărginit. În cazul lui, e ca şi cum zeii ar fi găsit o cale pentru a zădărnici încercarea prometeică întreprinsă sub forma proprie erosului. în ciuda avertismentului lui Prometeu, Epimeteu acceptă darul, adică pe Pandora, se lasă fermecat de ea, se bucură de ea, fără a-şi da seama de înşelăciunea în care l-a atras dorinţa lui - motiv de rîs pentru olimpieni. în cutia Pandorei, a femeii ce se numeşte astfel fiindcă părea să adune în sine darurile tuturor zeilor, nu rămîne decît speranţa înşelătoare. Mitul spune că, o dată cu Pandora, se încheie o epocă; prin femeia dorinţei, în lume intră moartea. Astfel, putem atesta dualitatea, sacralizarea şi desacralizarea iubirii în toate timpurile.
lumea Antichităţii credea că ar fi capabile, sub o formă sau alta, într-o măsură sau alta, să ridice condiţia umană şi să ducă la contacte cu suprasensibilul. Reluînd şi dezvolfînd distincţia platoniciană, am indicat însă diferenţa dintre o „manie" determinată de jos şi o „manie" determinată de sus, precum şi ambivalenţa corespunzătoare a faptului extatic. Am dedus apoi metafizica „supravieţuirii în specie" şi a „instinctului de reproducere" în termenii unei deplasări involutive a semnificaţiei primare existente în eros, adică a voinţei de fiinţă absolută şi de nemurire. Din aceeaşi perspectivă, în raport cu unele faze involutive accentuate, am examinat pe scurt sexualitatea lumii animale: metafizica ne-a furnizat, şi aici, cheia biologiei, dar şi a compensaţiilor pe care omul obişnuit şi le creează în viaţa sexuală socializată. O interpretare adecvată a mitului lui Poros şi al Peniei ne-a îngăduit să intuim structura forţei ce alimentează, în privaţiunea sa incurabilă şi perenă, ciclul etern al procreaţiei, către care conduce, în pofida a toate, sub semnul biosului, impulsul fiinţei scindate de a nu sfîrşi niciodată.
Aceste date sînt suficiente spre a ne orienta în analiza diverselor aspecte şi a formelor mixte în fenomenologia erosului deopotrivă profan şi sacru.